De ce respingerea și critica ne afectează atât de puternic deciziile

Fragment Distanțarea: Cum își redefinesc marii lideri perspectiva pentru a lua decizii mai bune

Cartea Distanțarea: Cum își redefinesc marii lideri perspectiva pentru a lua decizii mai bune, de David Marquet și Michael Gillespie, apărută la editura ap! (ACT și Politon) este un ghid practic care oferă cititorilor instrumentele necesare pentru o gândire mai clară. Presărată adesea cu povești memorabile, sfaturi practice și studii care să îi ajute să își schimbe procesul decizional, volumul pornește de la ideea că orice om vede realitatea prin prisma propriului ego și a propriilor emoții. Cei doi autori numesc acest fenomen „cufundare de sine”, o perspectivă care distorsionează percepția și ne face să privim realitatea prin filtrul propriului ego. Cartea îi încurajează pe cititori să privească situațiile și deciziile mai obiectiv și mai detașat, creând o anumită distanță între ei și circumstanțele în care se află.

În fragmentul de mai jos, publicat în exclusivitate pe ziarulpozitiv.ro, cei doi autori vorbesc despre corelația dintre durerea socială și cea fizică și mecanismele prin care creierul le procesează. David Marquet și Michael Gillespie explică de ce respingerea, excluderea, critica sau atingerea egoului pot declanșa reacții puternice, uneori disproporționate față de situația cu care ne confruntăm.

Fragmentul prezentat urmărește legătura care există între cele două tipuri de dureri, dar și modul în care această conexiune ne poate ajuta să înțelegem mai bine comportamentul uman. Atunci când imaginea pe care o avem despre noi înșine este amenințată, reacția noastră poate deveni una automată. Cei doi autori susțin că aceasta este asemenea răspunsului organismului în fața unui pericol fizic. Astfel, problema nu este existența egoului, ci faptul că acesta poate ajunge să preia controlul asupra deciziilor noastre.

Fragment Distanțarea: Cum își redefinesc marii lideri perspectiva pentru a lua decizii mai bune

Pentru ca o specie să supraviețuiască, ea trebuie să se protejeze de vătămare, indiferent dacă aceasta e cauzată de mediu, de prădători sau de alți factori externi. În prima linie a acestei protecții se află sistemul asociat durerii. El este cel care trimite un semnal către creier că ceva este periculos sau îți poate face rău: o plantă otrăvitoare, un leu flămând, un incendiu mistuitor. La oameni, acest semnal este recepționat de nervii sensibili la durere și transmis către creier prin coloana vertebrală și sistemul nervos. Când percepem durere, reacționăm fizic. De obicei, această reacție implică un anumit tip de mișcare sau pregătire pentru mișcare: ne tragem brusc mâna. Ripostăm. Fugim.

Majoritatea simțurilor, cum ar fi mirosul, se estompează ca răspuns la contactul continuu. Nu la fel se întâmplă în cazul durerii. Dacă intri într-o cameră în care miroase urât, după un timp nu vei mai simți mirosul. Sau, în fine, nu te va mai deranja atât de mult. Ori să spunem că locuiești lângă calea ferată. Cu timpul, nu mai acorzi atenție trenurilor care trec șuierând. Însă durerea se poate amplifica dacă sursa ei nu este eliminată și, deși poți învăța să tolerezi durerea și să reacționezi diferit – să nu-ți tragi brațul când ți se face o injecție – senzația rămâne. Nu poți învăța să simți mai puțină durere fizică.

La fel ca durerea fizică, durerea socială este simțită și transmisă creierului pentru a lua măsuri. Ca animale sociale, am evoluat astfel încât să avem o dorință puternică de a face parte din trib. În mare parte din istoria noastră, alungarea din trib echivala cu moartea, așa că suntem sensibili la amenințările sociale: o privire piezișă, excluderea dintr-o activitate, izolarea de grup . Deoarece creierul avea deja un sistem pentru procesarea durerii fizice, s-a dovedit eficient din punct de vedere al evoluției pentru a procesa durerea socială folosind aceleași căi neuronale. Ca și durerea fizică, durerea socială este atenuată printr-un răspuns fizic. Și, în mod similar, durerea socială nu se ameliorează prin contact repetat. Să învățăm să reinterpretăm semnalele durerii sociale este un proces lent și anevoios. Simțim că ceea ce facem este împotriva naturii noastre – pentru că așa și este.

Pentru a înțelege legătura dintre durerea socială și cea fizică, avem un punct de plecare neașteptat. Jaak Panksepp, un cercetător modest, dar extrem de curios, a făcut descoperirea nostimă că șobolanii râd când sunt gâdilați. Această cercetare nu a fost imediat acceptată de comunitatea științifică. Panksepp făcea o afirmație ce contravenea curentului dominant al behaviorismului . Îți aduci aminte de behaviorism? Unul dintre cele mai faimoase exemplificări ale acestuia a fost câinele lui Pavlov.

Panksepp era de părere că behavioriștii merseseră prea departe cu respingerea rolului emoțiilor și reducerea întregii activități umane și animale la o serie de răspunsuri condiționate la stimuli. El credea că emoțiile joacă un rol important în bucurie, suferință și în activitățile zilnice. În cadrul unei serii de experimente creative și fără precedent, Panksepp a gâdilat șobolanii și a detectat țipete și chițăituri la frecvențe care depășesc pragul auditiv uman. Șobolanii râdeau.

Într-un studiu din anul 1977 realizat la Bowling Green University, el și Barbara Herman au măsurat gradul de durere socială cu care se confruntau puii de porcușori de Guineea separați de mamă, după numărul de scâncete pe care le scoteau. Porcușorii de Guineea cărora li s-a administrat morfină – un medicament conceput pentru a atenua durerea fizică – au scâncit mai puțin, ceea ce sugera că simțeau mai puțină durere socială.

De atunci, un număr tot mai mare de cercetări a confirmat ipoteza potrivit căreia creierul procesează durerea socială într-un mod ce seamănă mult cu procesarea durerii fizice. În cadrul unui studiu din 2010 s-au făcut scanări prin rezonanță magnetică funcțională (fRMN) în timp ce mai mulți studenți participau la un joc virtual de aruncare a mingii . Subiecții credeau că jocul se desfășoară cu alți doi oameni implicați în studiu, dar, în realitate, jucau cu „jucători” controlați de un program de calculator. Jucătorii virtuali i-au inclus pe subiecți în joc pentru o vreme, iar apoi i-au exclus. Când s-a întâmplat acest lucru, scanările fRMN au indicat activitate cerebrală în aceleași zone care semnalează durerea fizică. Același studiu a descoperit că Tylenolul, un analgezic comun, a redus reactivitatea aceleiași regiuni cerebrale ce marchează durerea socială provocată de excludere. Cu alte cuvinte, atunci când ne simțim jigniți sau dezamăgiți, creierul simte durerea socială într-un mod similar cu durerea fizică.

Aceeași echipă a realizat un alt studiu, în cadrul căruia două grupuri de studenți au ținut un jurnal timp de trei săptămâni. Jumătate au fost desemnați să ia zilnic Tylenol, în timp ce cealaltă jumătate a luat un medicament placebo. Toți participanții completau în fiecare seară un chestionar despre cât de repede se simțeau jigniți de ceilalți sau despre cât de rezilienți erau în fața criticilor sau a altor amenințări sociale. Li s-a cerut să noteze dacă sunt de acord sau nu cu afirmații precum: „Mă simt jignit dacă cineva mă tachinează”. Din nou, Tylenolul a funcționat. Cei din grupul cu doză zilnică au raportat o reziliență mai mare și au simțit mai puțină durere socială.

Deși există asemănări între procesarea durerii fizice și a celei sociale, există și diferențe. De exemplu, durerea socială o putem retrăi continuu, dar nu și pe cea fizică . Poți să-ți amintești situația în care ai simțit o durere fizică, dar nu poți să simți din nou durerea propriu-zisă. În cazul durerii sociale, putem atât să ne amintim situația, cât și să simțim din nou suferința. Prin urmare, suntem și mai motivați să ne protejăm de durerea socială.

Răspunsul nostru la amenințarea socială este o extensie directă a reacției la amenințarea fizică, care este înnăscută în noi. Suntem programați de la natură să evităm amenințările la adresa identității sau a egoului nostru. Prin urmare, într-o anumită măsură, nu putem scăpa de ego. Poate că acesta este motivul pentru care filozofii, psihologii, liderii religioși și scriitorii din toate timpurile au încercat cu atâta perseverență să rezolve problema egoului. Desigur, învățăm lecții utile, dar revenim mereu la aceeași problemă principală. Cheia pentru a dezactiva efectele disfuncționale ale egoului nu este să încercăm să-l atacăm direct, ci să înțelegem mai bine starea perceptuală în care egoul este probabil să fie activat. Această stare poartă numele de „sine cufundat”.

Fragmentul prezentat le propune cititorilor să privească diferit modul în care iau decizii. Înțelegerea modului în care durerea socială activează egoul reprezintă un pas important în luarea unor decizii cu mai multă claritate, în special în momentele în care ne simțim atacați.

Despre autori:

L. David Marquet a absolvit ca șef de promoție Academia Navală a Statelor Unite și a comandat submarinul nuclear USS Santa Fe. După retragerea din Marina Militară, cu gradul de căpitan, a colaborat cu companii din întreaga lume în calitate de consultant în leadership și a susținut conferințe despre conceptul de „Leadership bazat pe intenție” la nivel internațional. Vorbitor extrem de apreciat, lucrează cu organizații din topul Fortune 500, start-upuri, echipe sportive profesioniste, școli de business și instituții guvernamentale. Este autorul bestsellerelor „Redresează nava!” și „Leadershipul înseamnă limbaj”, ambele apărute la Editura ap!. Cărțile sale au fost traduse în cincisprezece limbi.

Michael A. Gillespie este doctor în psihologie și profesor asociat la Universitatea din Florida de Sud, unde predă psihologie organizațională și coordonează Human Applied Cognition and Decision-Making Lab (Laboratorul de cogniție aplicată și de luare a deciziilor). Cercetările sale, intens citate, despre măsurarea psihologică, cultura organizațională și leadership au fost publicate în reviste de top din domeniul afacerilor și psihologiei. A obținut diploma de licență la Universitatea din Florida de Sud, masteratul la Universitatea de Stat din Michigan și doctoratul la Universitatea de Stat Bowling Green.

***

ap! (ACT și Politon) este unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața de carte din România. Specializată în nonficțiune de calitate, editura a adus pe piața locală o serie de autori care au făcut furori în toată lumea, precum Tim Ferriss, Robin Sharma, Tony Robbins, Wayne Dyer, Steve Harvey, Gino Wickman și mulți alții. Totodată, ap! (ACT și Politon) este editura românească sub egida căreia au fost publicate cele mai multe audiobookuri la nivel local. Lansată în 2014, editura a adus în România peste 300 de titluri în format audiobook, multe dintre acestea fiind bestsellere care au făcut înconjurul lumii și au schimbat mii de vieți.

ap! (ACT și Politon) crede în dezvoltarea continuă și aduce cititorilor români titluri care acoperă o gamă variată de subiecte, din sfere precum: dezvoltarea personală și profesională, business, antreprenoriat, spiritualitate sau wellbeing. Titlurile editurii se regăsesc atât în format clasic, cât și sub formă de eBook, MP3 sau audiobook, astfel încât cititorii să se poată bucura de lectură în orice moment al vieții lor.

Citeste si:

„Distanțarea”, cartea care arată cum ne putem desprinde de ego pentru a lua decizii mai bune