Fascinația Cuvântului: De la Mihai Eminescu la Constantin Kapitza

Comentariu literar: Fascinația cuvântului

Începând cu eminesciana întrebare:

„De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?…”

și mergând pe firul vremii până la „Cuvintele potrivite” argheziene, ajungem la negarea nichitiană a Cuvântului și ne regăsim în plin textualism, care se continuă, acum, cu poemele lui Constantin Kapitza, ce fac vorbire despre Cuvintele de zi și cele de noapte.

„De multă vreme am dorit să scriu despre Constantin Kapitza, voiam să scriu cu gândul să țin pasul cu acest poet neobosit, autor al unui număr impresionant de cărți”
— Aureliu Goci, într-una din cronicile pe care i le-a dedicat.

Kapitza a evoluat surprinzător, de la discursul pamfletar, aristocrat şi urban, prevenitor pentru mari proiecte, până la formule poetice sapienţiale şi/sau intens morale, aşa cum apar în discursul său din ultima vreme, cum e reprezentat în cartea de față.

În anii ’80 se produce textualizarea literaturii, dar — cum vedem — au existat poeți textualiști avant la lettre, precum Eminescu și Arghezi. În noul mileniu însă, în societatea imaginii şi civilizaţia comentariului, apare re-textualizarea. Constantin Kapitza debutează în 2004 cu volumul „Viavgor”, ceea ce înseamnă că și-a asumat toate experiențele poetice moderne și postmoderne, fără a-l „sări” pe Nichita Stănescu.

Kapitza reconstruiește și el structuri poetice, iar Timpul este una dintre temele sale preferate — o temă încărcată de melancolie și pesimism, dar sensibil tratată. Astfel, volumul se deschide cu „Întâmplare în vid”, poem versificat în manieră postmodernă:

Se întâmplă ceva în lumea-ntreagă.
„Anii, trecut-au anii”,
precum golanii,
m-au căutat și m-au găsit,
dar m-au săltat,
rămasem uluit,
că m-ascunsesem lângă zid,
au zis că mă trimit în vid,
căci de-acolo am venit,
de departe, din zenit.

Aceeași temă îl inspiră pe autor în versurile din „Păstaia timpului”:

Mă uit cum trece timpul:
Vectori de liniște în singurătate,
Săgeți albe, unde se vor înfige?
…
Ascunzișuri tăcute desfăcute
În păstăi ale timpului, pustii,
Guri ale neantului mă strigau:
– Nu fugi, nu, te vom prinde în
Tecile noastre, cu dinți veșnici și tari, …

Amintirea și iubirea sunt exprimate în poeme surprinzătoare, cu imagini inedite, cum ar fi în „Amintiri din alte amintiri”:

… (cuvintele) se ascunseseră în cutia de bizon,
adusă de bunicul meu din America,
a lui Capone,
unde-i zăceau pălăriile,
una peste alta, ca zilele mele trecute
și nerestituite, vai,
întuneric peste lume.

Dacă ne aplecăm și asupra poemelor care dau titlul volumului, vom descoperi că ele sunt adevărate ode închinate Cuvântului.

În „Ziua, un cuvânt”:

Ne uităm la fiecare zi,
e doar un cuvânt aş spune,
tânăr și frumos, la o cafea,
țigara-n colțul gurii fericite,
mai târziu ziua-și arată
dinții, foamea ca o suveică,
…
a fost umbra minții
ce a trecut prin tine,
acum culcă-ți
anotimpul zilei
în patul de speranțe.

Iar în „Noaptea, un cuvânt”, tonalitatea devine mai gravă:

Noaptea, tot un cuvânt,
plesnește pereții de nu mă văd,
nu strig, nu mi-e frică,
cineva e lângă mine și nu văd,
foșnește omenește peste pleoape,
nu pot să-mi schimb numele,
…
doar suflările mele
nu le poate înnegri
pentru că ele sunt
pânzele mele ca de păianjen,
…
și îmi vor spune printre dinți:
ești doar un cuvânt,
cum te naști, trăiești
în zorile înlăcrimate
de rouă.

Volumul domnului Constantin Kapitza vine să spulbere supoziţiile şi profeţiile despre dispariţia poeziei — tot mai numeroase și nemotivate odată cu instaurarea unei concepţii generalizate privind „civilizaţia imaginii”. Aceasta însă pare să existe în paralel, nu în opoziție, cu poezia și, în general, cu literatura — chiar și în acest deconcertant mileniu al III-lea.

Autor: GABRIELA BANU