Doctorul în Achiziții – Cerințe obligatorii în achiziții publice: claritate, proporționalitate și riscuri juridice

Autori: Ovidiu Slimac – Timișoara și Alin Izvoran – București

Articolul face parte din seria „Doctorul în Achiziții din Timișoara recomandă – Doctorul în Achiziții din București răspunde” și propune o analiză cu umor profesional și fundament juridic solid asupra modului în care sunt utilizate cerințele „obligatorii” în achizițiile publice.

Pornind de la Legea 98/2016 și Directiva 2014/24/UE, autorii explică diferența dintre cerințele esențiale și cele disproporționate, rolul clarificărilor și riscurile respingerilor automate, evidențiind impactul formulărilor defectuoase asupra competiției și bugetului public.

Episodul 24 (5/26) – Episodul 5 din 2026
„Cerințe obligatorii: tratament sau contraindicație?”

Doctorul din Timișoara închide fișa pacientului și oftează:

– Bun, am stabilit că lipsa planificării e boala de fond. Dar spune-mi, dragă coleg, ce facem când autoritatea, speriată de trecut, prescrie tratamente excesive? Cerințe „obligatorii” peste cerințe „obligatorii”, până când pacientul nu mai respiră.

Doctorul în Achiziții din București răspunde

Dragă Doctorule din Timișoara,

Doctorul din București zâmbește scurt:

– Atunci nu mai vorbim de prevenție, ci de supradoză administrativă și aici Legea 98/2016 e foarte clară, pentru cine o citește până la capăt.

Își potrivește halatul și continuă:

– Art. 2 alin. (2) din Legea 98/2016, care transpune principiile din Directiva 2014/24, nu e decorativ.

Vorbește despre tratament egal, transparență și proporționalitate, pentru toate procesele de achiziții publice. Asta înseamnă că nu orice cerință poate fi declarată „obligatorie” doar pentru că sună ferm.

Mai mult, conform art. 155 din Legea 98/2016, autoritatea trebuie să asigure corelația între cerințele de calificare și obiectul contractului, evitând impunerea de sarcini excesive care ar restricționa artificial competiția.

Doctorul din Timișoara aprobă:

– Exact, Directiva 2014/24 nu definește noțiunea de „mandatory requirement”, dar Art. 56 alin. (1) din Directivă, preluat în logica art. 163 și următoarele din Legea 98/2016, obligă autoritatea să verifice dacă oferta respectă cerințele, condițiile și criteriile din documentația de atribuire, nu să inventeze altele la evaluare.

Și mai e ceva: dacă o cerință e calificată ca obligatorie, trebuie să fie clară, precisă și neechivocă, altfel nu mai servește egalității de tratament, ci arbitrariului.

Și să nu uităm, adaugă el, de „efectul de bumerang” al ambiguității. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Cauza C-336/12 (Manova) că principiul transparenței implică obligația ca toate condițiile și modalitățile procedurii de atribuire să fie formulate în mod clar, pentru a permite tuturor ofertanților rezonabil informați și în mod normal diligenți să le înțeleagă semnificația exactă.

Doctorul din București ridică o sprânceană:

– Asta e problema clasică: „trebuie” scris cu pixul, dar interpretat cu emoția.
Dacă o cerință tehnică e formulată ca minim absolut și nu e îndeplinită, autoritatea are obligația de a respinge oferta, nu libertatea de a o puncta mai jos.

– Da, confirmă doctorul din Timișoara, și asta e perfect compatibil cu Legea 98.
Art. 134 alin. (3) interzice acceptarea ofertelor care nu îndeplinesc cerințele minime. Nu există „merge și-așa” când vorbim de cerințe esențiale. Și atenție: testul nu se oprește aici, nu orice cerință esențială e automat de calificare.

De exemplu, conform prevederilor art. 58 din Directiva 2014/24, un operator economic este obligat să demonstreze că îndeplinește, la momentul depunerii ofertei, criteriile de calificare și selecție, dar pentru condițiile specifice de executare ale contractului (autorizații, spații, logistică, personal) le poate îndeplini după atribuirea contractului.

Aceasta este distincția vitală între „a fi capabil” (calificare) și „cum vei opera” (executare), pe care multe comisii de evaluare o confundă, provocând o „inflamație” a procedurii.

Principiul proporționalității cere să te întrebi:

•  împiedică abaterea compararea obiectivă a ofertelor?
• creează un avantaj concurențial real?

Doctorul din București intervine:

– Asta e cheia. Altfel spus, nu respingi ca reflex, pentru că Legea 98/2016 nu permite respingerea automată pentru orice imperfecțiune formală, mecanismul clarificărilor fiind tocmai pentru a separa defectele reale de detaliile neesențiale.

Și nici nu poate exclude, conform pct. 51 din Hotărârea Curții în Cauza C-27/15 (Pippo Pizzo împotriva CRGT Srl), ofertantul pentru nerespectarea unei obligații care nu rezultă în mod expres din documentele aferente achiziției sau când, din cauza jurisprudenței naționale divergente, obligația nu reiese nici măcar din interpretarea normelor relevante de către instanțele de judecată.

Și aș completa cu art. 209 din Legea 98/2016 privind solicitarea de clarificări, care precizează că autoritatea nu poate solicita documente noi, dar are datoria de a remedia viciile de formă.

O respingere fără o tentativă de „resuscitare” prin clarificări, acolo unde legea permite, este malpraxis administrativ.

Doctorul din Timișoara:

– Corect.
Și aici autoritățile cad frecvent în capcană: declară „obligatoriu” tot ce nu vor să mai gândească la evaluare. Dar dacă cerința nu e esențială pentru obiectul achiziției, respingerea devine disproporționată și contrară art. 2 din Lege.

Deci diagnosticul e dublu:

•  dacă cerința obligatorie e clară și esențială, nerespectarea ei impune respingerea, altfel se încalcă egalitatea de tratament;
• dacă cerința e ambiguă sau neesențială, respingerea automată încalcă proporționalitatea.

Doctorul din București notează concluzia finală:

Exact ce spune Directiva 2014/24 și Legea 98/2016, pentru cine le citește fără panică:
problema nu este existența cerințelor obligatorii, ci folosirea lor fără discernământ juridic.

Pe hol, înainte să plece, adaugă doctorul din Timișoara:

să nu uităm, cerințele prost formulate se întorc întotdeauna sub formă de contestații sau corecții financiare. Iar pacientul… plătește tratamentul din bugetul public.

n.a. Articolul (al douăzecișipatrulea) face parte din seria „Doctorul în Achiziții din Timișoara recomandă – Doctorul în Achiziții din București răspunde” – o colecție de reflecții umoristice și realiste despre lumea achizițiilor publice din România și nu numai.

1. Cauza C-336/12 (Manova) se referă la o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Østre Landsret (Danemarca) cu privire la interpretarea principiului egalității de tratament în achizițiile publice în temeiul dreptului UE.

Cauza se referă la o procedură de achiziții publice organizată de Ministerul danez al Științei, Inovării și Învățământului Superior pentru servicii legate de funcționarea a șapte centre de orientare și consiliere profesională, care se încadrează în categoria 24 din anexa IIB la Directiva 2004/18/CE.

Problema principală era dacă autoritatea contractantă putea solicita în mod legal anumitor ofertanți, inclusiv Manova A/S, să furnizeze copii ale celor mai recente bilanțuri publicate după termenul limită de depunere a candidaturilor, în cazul în care aceste documente nu fuseseră prezentate inițial.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) s-a pronunțat la 10 octombrie 2013, afirmând că:

• Principiul egalității de tratament nu împiedică o autoritate contractantă să solicite documente suplimentare după expirarea termenului, cu condiția ca solicitarea să fie făcută într-o manieră nediscriminatorie, transparentă și proporțională.
• Autoritatea trebuie să aplice solicitarea în mod egal tuturor ofertanților aflați în aceeași situație.
• Solicitarea nu trebuie să impună efectiv o nouă cerere sau să modifice în mod nedrept criteriile de evaluare.
• Autoritatea trebuie să acționeze cu bună-credință și să se asigure că procesul rămâne echitabil și transparent.

Curtea a subliniat că se aplică criteriile Slovensko (din jurisprudența anterioară): cererile de clarificare trebuie să fie obiective, coerente și să nu conducă la o redepunere de facto a ofertelor.

În cele din urmă, CJUE a confirmat că o astfel de cerere este legală dacă îndeplinește aceste condiții, consolidând echilibrul între flexibilitatea procedurală și principiile fundamentale ale legislației UE în materie de achiziții publice.

2. https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/document?source=document&text=&docid=179463&doclang=RO