Krikor Zambaccian: colecționarul care a dat românilor artă în dar, chiar și după ce și-a pierdut vederea

Sursa: Liliana Popa, critic literar

 A înființat Romarta, a deschis un muzeu în propria casă și a iubit pictura mai mult decât pe sine. O poveste despre memorie, curaj și generozitate

Într-o țară care abia își contura o identitate artistică proprie, un om născut la malul mării a înțeles că frumosul nu este un lux, ci o necesitate spirituală. Krikor Zambaccian, fiu al Constanței de odinioară, a devenit nu doar un mare colecționar de artă, ci și un creator de conștiință culturală românească.

Krikor Zambaccian

În 1947, când regimul comunist se instala cu pași repezi, Zambaccian a făcut un gest de o noblețe rară: a donat întreaga sa colecție statului, pentru ca oamenii să poată avea acces la artă – nu într-un palat, ci într-o casă. Casa sa. Așa s-a născut Muzeul Zambaccian.

Un copil cu genunchii juliți în scoici și mintea plină de culori

Krikor s-a născut în 1889, în Kustenge (actuala Constanța), într-un oraș cu răsărituri însângerate și plaje în care vechiul Tomis mai lăsa încă amfore la mal. A fost fascinat, încă de mic, de obiectele antice pe care localnicii le găseau întâmplător. Din mâinile țăranilor sau ale matrozilor greci, el primea cioburi de istorie – primele sale comori.

A crescut într-o casă unde covoarele orientale desenau armonii de culoare, iar acest fundal vizual a devenit temelia unei pasiuni de-o viață. S-a îndrăgostit de artă la prima vizită într-o galerie. Renoir a fost revelația, iar lumina impresionismului i-a schimbat viața.

Un destin construit cu ochii, dar trăit cu sufletul

A studiat la Anvers, s-a întors la Constanța, a frecventat lumea artistică a Bucureștiului și a început să cumpere tablouri – la început cu bani de la tatăl său, apoi cu tot ce câștiga. „Am fost născut colecționar”, spunea adesea.

Krikor Zambaccian

A preferat întotdeauna emoția cromatică în fața raționalului geometric. I-a colecționat pe Grigorescu, Andreescu, Tonitza, Luchian, Petrașcu, dar și pe Renoir, Cézanne și Matisse. Făcea sacrificii, dar nu negocia niciodată calitatea. „Un tablou prost, oricât de ieftin, e scump. Unul bun, oricât de scump, e ieftin.”

Romarta: artă pentru oameni

În anii ’40, Zambaccian a înființat Romarta – prima consignație de artă din România. Magazinul, deschis pe Calea Victoriei, oferea artă la prețuri accesibile, iar conceptul său a fost ulterior preluat de stat, transformat în spațiu pentru jucării și haine. Dar spiritul ideii rămâne: accesul democratic la frumos.

Romarta, imagine de epocă

Orb în fața propriei colecții, dar nu și în fața eternității

În ultimii ani de viață, colecționarul și-a pierdut vederea. Dar obișnuia să coboare noaptea, pipăind pereții, și să se așeze în fața tablourilor pe care le știa pe de rost. Nu le mai vedea cu ochii, dar le simțea cu sufletul.

Corneliu Baba, care i-a făcut portretul, își amintea că „arta îi vorbea, iar el știa s-o asculte”. Pentru Zambaccian, frumosul era etern. Și chiar dacă boala i-a luat lumina ochilor, nu i-a putut lua lumina interioară.

Krikor Zambaccian

Un gest de o generozitate copleșitoare

În 1947, a donat statului colecția sa – peste 200 de tablouri și zeci de sculpturi. Nu pentru a salva arta de comuniști, ci pentru a o dărui oamenilor. În discursul său rostit la inaugurarea muzeului, spunea:

„Pe meleagurile noastre a luminat Luchian și dacă mi se va atribui un merit, va fi și acela că i-am dăruit un altar.”

Zambaccian în conștiința literară

George Călinescu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu – toți l-au evocat. Călinescu îl descria ascultând o simfonie de Beethoven, cu un Tonitza în față și un covor oriental sub picioare. Iar Minulescu i-a dedicat o poezie tulburătoare, pe care o redăm integral:

Ion Minulescu – „Sosesc corăbiile” (dedicație pentru Krikor Zambaccian)

Lui Krikor Zambaccian

Sosesc corăbiile,
Vino,
Să le vedem cum intră-n port –
Să le vedem cum, obosite de-atâta luptă cu furtuna,
Își lasă ancorele grele să cadă una câte una,
Așa cum fiecare parcă și-ar îngropa câte un mort!…

Sosesc cu pânzele umflate,
Ca niște sânuri de femeie
Pe care-o buză pătimașă le-a-nvinețit de sărutări,
Și parcă-aduc cu ele toată splendoarea vechilor serbări
În cinstea lui Neptun –
Temutul stăpân al Mărilor Egee.

Sosesc din larg, misterioase,
Ca niște semne de-ntrebare…
Nu știm din care fund de lume –
Din răsărit,
Sau din apus –
Dar știm că ori de unde pleacă
Ne-aduc vești noi și-ndestulare…

Sosesc corăbiile…
Vino,
Să le-ntrebăm ce ne-au adus!…

Muzeul Zambaccian există și astăzi. Deși închis de regimul Ceaușescu în 1977 și redeschis abia în 1996, el rămâne un testament viu al unui om care a înțeles că frumusețea trebuie împărtășită.

Vizitatorii pot admira încă lucrări ale celor mai mari pictori români și europeni, într-o casă simplă, dar încărcată de spirit. Este casa unui om care a iubit România nu prin vorbe, ci prin culori.