LILIANA POPA – POEME – UNEORI Toți oamenii au dreptate!

UNEORI

Toți oamenii au dreptate !

Uneori am impresia că sunt doar spiritul meu

că mă privesc

de undeva de sus

Uneori nu sunt de acord cu mine

Și mă întreb ce fac de mâine

Câți pași în dansul contemporan

Toți oamenii au dreptate !

Și dreptul de a alege

trec printre oameni

cei cu crucea pe umeri

vestitorii singuri

ca o tăcere răstignită

dar cu livezi în suflet

trec printre oameni

care râd de tot și de toate

de dezordinea lumii

de dezordinea sufletului

și devin filozofi

știai că sufletul se schimbă ?

în funcție de liniștea mării

a furtunii

a vîntului

a adîncurilor

a contrariilor

în funcție de

căldura și clocotul inimii

și cum aștept mereu să se întîmple ceva

îmi îngrădesc nedumerirea

ca pe o sferă

fiindcă totul este irepetabil

25 februarie 2025

mimetică încercare

noaptea se anină de-un fulg ca o regină

povestea ei o toarce în surdină

vrea să convingă, mimetică încercare

când știe că se pierde-n zori fără salvare

tăcerea își sculptează aripi și e stăpână

eu ies ca din biserică, cu lumânarea în mână

gînduri adorm în ale mele altare

se întorc spre mine licăr, a mustrare

înghețate precum balizele polare

se face dimineață și e frig

cuvinte agățate se desprind

mi se face ceață ca-ntr-un pustiu

eu felinarul trist, ce scriu.

 

culoarea zilei de azi

se așează peste culoarea zilei de ieri

și peste ziua învelită în petale de lumină

glamour

en plein air

en plein vol

pe Warte

dar ca în Geneză

vis întrerupt

îngeri exilați pe pământ

ochii mei în așteptarea zilei

cu felinare în vîrful degetelor alergau

în calea morții și vroiau

să-i dea toți banii din cutia milei

liniște – neliniște

e covor, e pajiște

indusă pandemie

modelată alchimie

în secolul cumplit

făr de orizont și umilit

în țara asta rătăcește noaptea

din hău în iarnă și în ziua a șaptea

băieții veseli stau la porțile cetății

arestînd dreptul la viață in numele libertății

e pandemie în cosmos, printre sfere

și colțul lunii e amețit printre himere

lunateci triști, avizi de bani și de…putere

corbi deliranți cu aripile grele

aici, printre ruine, prin ce ne-a mai rămas

poporul de voi răde, vă cîntă parastas

neavenite legi, nemaivăzute

îngenunchiați veți fi cu măștile căzute

Ordinea sufletului

Se va însera în curând

și iar mă voi adînci în stele

mi-au plecat prietenii

sfâșiați de îndoială

să caute o țară

în care așteptările

nu mai stau la coadă degeaba

eu mai am timp

noaptea își toarce jarul mocnit

veghez singurătatea din jur

mă situez în devans

Când se strică ordinea sufletului

aduni lumina ce ți-a mai rămas

Și o păstrezi în suflet

dar obligatoriu și în ochi

Căci fiecare suflet are pașii lui

cu propriul mers

de-a lungul țărmurilor

lîngă somnul mării

gînduri în gri ?

în alb și negru ?

prea multe colțuri gri

pulbere cenușie ce

biciuie pământul….

în mileniu III gândurile

sînt tot în culori

cu sau fără voia cuiva.

vor să își facă loc

într-o împărăție

unde grădinile, casele, oamenii

au o singură culoare !

Mă îndrept spre apus,

mereu spre lumină,

e nevoie de orizonturi limpezi

să poți să respiri

acum trebuie să ne grăbim

Lumina

își apleacă fruntea

spre cealaltă parte a Pământului.

Visul unei nopți de gheață

coroane anglicane

și-au scuturat diamantele

peste coroanele copacilor din Cișmigiu

oameni de gheață pășesc

pe sub șiraguri și arcade

ce taie cerul în felii

pe caroiajul incomplet

desenul vântului de seară

omul de zăpadă

mefient

monovalent

șlefuia cristalele de gheață

pentru lujerul

transparențelor

omul de gheață

aprinde ruguri sub corole

și suflă peste florile de gheață

adormite

ce vor plânge în zori

sticlarul mută mereu

fără troheu

omul de gheață

în altă viață

visul și lumea

la dreapta mea,

la stânga,

în față

în spate face un singur pas

albul mută și câștigă.

ESCAPISM

(uneori uit să dorm)

de Liliana Popa

Flora o aduce pe Venus la țărm

într-o scoică

și scoica începe să cânte

în secolul care a uitat să respire

terțium non datur

un nor albastru

trimite o rază

printre degetele lui străvezii

și raza mi se strecoară printre degete

îmi pătrunde în piele

cu gândul ce alungă norii

uneori uit să dorm

în farul meu cu o singură lumină

în răstimpuri ascult neliniștea

metamorfoză a propriilor avataruri

uneori uit să dorm

și mă întîlnesc cu mine

lîngă farul singuratic

diminețile vin neliniștite

ca păsările în furtună

și eu le mângâi aripile

se face seară

și trebuie să ajung la far

altfel, în goana timpului linear

îmi voi uita iar visele.

noiembrii mirate

alei cu frunze moarte

mi-aduc departele aproape

și băncile înlăcrimate acum

păstrează veri, miresme și parfum

noiembrii mirate se despletesc fără glas

fără sinopsis și fără de cavas

cu nuci căzute pe alei

cu frunze albastre pe sub tei

noiembrie îmi tămplărește gîndul

și-mi tace pe buze cuvîntul

De ceva vreme încerc să mut muntele acela

Piatră cu piatră și izvor cu izvor

Timpului sculptor

pietrele-i alunecă printre degete

Eu între munte și cer

mă visez pădure…..

Autor: Liliana Popa

Liliana POPA – Realizatoare radio, poetă și cronicar cultural, autoarea volumelor Portretul în oglindă (2014), Luna nu intră niciodată pe fereastră (2017).