Interviu cu DUMITRU (PUȘI) DINULESCU, realizat de Liliana Popa
DUMITRU (PUȘI) DINULESCU
Liliana Popa:Ne-am cunoscut în 2005, la Muzeul Literaturii Române din bd. Dacia nr.12, și prima întrebare a fost care sunt dramaturgii preferați, am răspuns Shakespeare și Cehov. M-ai întrebat în care ordine… În aceeași zi, 17 iulie 2005, mi-ai dăruit romanul tău, Romanul sfintei Mogoșoaia…..Puși Dinulescu, ai realizat că ești un artist complet, în primul rînd un creator ca scriitor, abordând mai multe genuri literare: teatru, proză scurtă, roman, poezie, istorie literară, memorialistică și polemiă, dramaturg și în ultima vreme un abil cronicar al timpurilor pe care le trecem. Artist complet, pentru că ai fost și ești regizor de film, teatru și televiziune, actor împătimit uneori, e o lume pe care o cunoști mai bine decîât un regizor obișnuit. Este un amestec de dezinvoltură și gravitate, de amuzament și ironie .
Puși Dinulescu:După câte spui, par a fi un tip mare. Cu excepţia poveştii cu amuzamentul, care nu sună pe placul meu. Ar părea că ceva gratuit se aşterne pe opera mea. O fi sau n-o fi? vorba lui Hamlet. Dar, în mare, zici că,totuşi, sunt un tip mare. Dar sunt aproape necunoscut… Cum îţi explici?
Liliana Popa: Nu m-am gândit. Dar o fi chiar aşa? Oricum, nu cred că suferi din cauza asta…
Puși Dinulescu:Ce vrei să fac? Să ies la drumul mare şi să urlu? Să fac rost de o mitralieră şi să mă duc ştiu eu unde… ?
Liliana Popa: Nu, asta nu, te rog!
Puși Dinulescu:Şi-atunci ce să fac? Măcar din partea ta speram un semn de-ncurajare, dar să lăsăm astea… Fiindcă totul e numai şi numai din cauza mea… Nici n-am fugit în străinătate, deşi am avut prilejul, nici nu m-am înhăitat cu Securitatea, deşi băieţii m-au îmbiat şi nici nu m-am însurat la timp cu vreo muiere ambiţioasă şi şmecheră, eu fiind cam aerian, mai fiind tarat şi de lipsa unei educaţii infracţioinale… Plus dezgustul… Ţoapele şi proştii, ca să nu mai vorbim de nătărăi, mă făceau şi mă fac să pun mâna la nas, dar fără să trec liniştit mai departe, ci oprindu-mă din drum, punându-mi mâinile-n şolduri şi urlând adevărul, ca din gură de şarpe… Nici n-am stat pe lângă puternicii zilelor ca să le car ţucalele…
Liliana Popa:De formație filolog și regizor de film, ai absolvit, în 1965, Facultatea de Litere a Universității București, cu teza de licență Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus și Regia de film și televiziune la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale din București (1973), cu filmul de diplomă Iaurtul și cunoașterea lumii, după schița cu același nume de Teodor Mazilu. Precocupat, deci, mai întâi de literatură ?
Puși Dinulescu:Lumea literară, la vremea când am păşit eu în viaţa public, era o lume de domni. Dar curiozitatea, ca şi mirajul filmului din anii 60, când erau în activitate Antonioni, mai ales Antonioni, dar şi Fellini, Bergman, Wajda şi ceilalţi, iar la noi Lucian Pintilie izbea cu barda în pereţii peşterei, m-au făcut să mă arunc cu capul înainte în bazinul gol, care era cinematografia românească şi cu facultatea ei de regie, unde se masturbau tot felul de ipochimeni, care se dădeau maeştri. A fost un mare şoc, după ce la Filologie avusesem profesori ca Tudor Vianu, Romul Munteanu, Alexandru Niculescu, George Munteanu şi unde participam la cursurile deschise ale lui George Călinescu… La IATC tronau, însă, nişte golani de securişti ca Vitanidis, Drăgan sau Iacob, cae n-aveau nimic în cap şi se improvizau făcând pe dascălii… Cu chiu cu vai am terminat şi IATC-ul, după ce am rămas şi un an repetent, iar pe urmă a început alt calvar, cu presingul de la casele de filme, unde corupţia, dar şi servilismul abject faţă de puterea comunistă erau în floare. Nu mai spun că la mijlocul anilor 80 a mai apărut acolo şi sinistrul Dulea… Iar pe urmă, imediat după Revoluţie, a venit înghionteala cu lupii plini de pofte, căţăraţi care mai de care pe ruinele stuidioului de la Buftea, devalizat de cine a fost mai iute de picior şi mai ales de mână…
Liliana Popa:Eşti plin de fiere şi venin…
Puși Dinulescu:Am auzit că un critic odată, la o masă, a spus despre mine că sunt brânză bună în burduf de câine. Iar eu perrsoanei care a purtat vorbele i-am zis să-i transmită că el, în schimb, este doar brânză proastă în burduf de lebădă… Nu ştiu dacă i-a ajuns la urechi şi tipului.
Liliana Popa: Te consideri un scriitor important?
Puși Dinulescu:Sunt ca dramaturg cel mai bun de azi, probabil şi singurul. Dar snobălimea se umectează toată la mâţâielile în jalnică epigoneală beckettiană ale lui Vişniec sau în pârţotelile unui ipochimen ca Horia Gârbea. Ca să nu mai vorbim de oportunismul lui Radu F. Alexandru, care este de o lipsă de talent strigătoare la cer. Dacă aş fi cumva jucat şi eu în Bucureşti, într-un teatru adevărat şi cu actori de valoare, în regia unuia care nu e bou, calimera s-ar schimba. Dar porţile îmi sunt închise cu străşnicie, tocmai ca să nu se busculeze ierarhiile. O singură dată am scăpat şi eu în lumea bună şi Tocilescu mi-a pus atunci în scenă Bani de dus, bani de-ntors, cu Dinică şi Papaiani, Carmen Tănase şi Adriana Trandafir, Vlad Ivanov şi Crina Mureşan, Tania Popa şi Iancu Lucian. S-a difuzat de vreo şapte-opt ori, dar nu mi-au mai luat altă piesă şi acum, chiar dacă mi-ar mai lua, ar fi aproape degeaba, fiindcă teatrul de televiziune a fost exilat tocmai pe programul 3, unde nu se uită nici dracu. Eu cred că mai ales în teatru, unde spectatorul stă proţăpit în faţa ta şi vreo două ore nu se mişcă, nu bea, nu mănâncă, nu se duce la closet şi nici afară, la o ţigară, regulile captării şi întreţinerii atenţiei să fie aplicate cu rigurozitate, iar reacţiile spectatorului să fie cu ştiinţă stimulate, către râs sau zâmbet, emoţie dusă până la lacrimă şi înţelepciune aleasă, împărţită ca o licoare, plină de rafinate filtre de flori culese în nopţi de taină şi mister…
Liliana Popa:Dar proza?
Puși Dinulescu:Cred că sunt foarte bun şi în proză, iar dacă mă iei repede, nu ştiu dacămai găsesc altul pe potrivă, printre cei în viaţă. Dar am fost contemporan cu autori, pe care i-am admirat, cunoscându-I şi personal, chiar, pe majoritatea. Ei se numeau Preda şi Barbu, Mazilu şi Băieşu, Alexandru George şi Mircea Micu, Velea şi Fănuş Neagu, Bănulescu, Ştefan Stoian, Vasile Văduva sau Tudor Vasiliu. Niciunul nu mai e printre noi. Poate am mai uitat pe câte unul, care o mai fi rămas în viaţă, dar ar fi nepermis să nu-mi arăt admiraţia pentru Nicolae Breban sau pentru Paul Goma.
Liliana Popa:Pe când un nou roman?
Puși Dinulescu:Greu! Primul meu roman a fost un roman scurt sau poate o nuvelă, cu un pregnant caracter absurd. Se numea Robert Calul. Era în 1968, anul când, din toată perioada comunistă, se respira cel mai în voie. În acel an, iluzia era mare. Până şi Paul Goma a intrat în P.C.R. Eu, însă, am fost mefient.Oricum, nu aveam încredere în comunişti, nici dacă făceau daruri, deşi n-a fost atunci niciun dar, ci doar un pumn de nisip aruncat în ochi. În toată perioada respectivă, am fost constant apolitic. În nicio creaţie a mea publicată, nu a apărut cuvântul tovarăş. I-am tratat pe comunişti ca şi cum nici n-ar exista. I-am ignorant total. Cred că asta e mai frustrant decât orice. Mai mult decât disidenţa, chiar, mai ales atunci când ea este de catifea şi nu aduce decât beneficii.
Fără să primească un pumn măcar, nişte golani fără talent sau nişte şmecheri întreprinzători şi-au folosit flerul politic eroizându-se fără niciun risc sau cu riscuri minime. Ştii când mi-am dat seama că în mod indubitabil Ceauşescu va cădea? Ei, bine, a fost atunci când am aflat că Aurel Dragoş Munteanu a intrat în disidenţă! Era cu un an cam înainte de marea schimbare… Sigur că au fost şi disidenţi autentici, Paul Goma, în primul rând. Mişcarea lui din 1977 a fost un eveniment istoric pregnant. Faptul că nici după 1989 nu s-a întors, refuzând onoruri superficiale, mi se pare mai mult decât semnificativ. El n-a vrut să cauţioneze aşa-zisa democraţie originală de tip dâmboviţean…
Altfel,trebuie spus că în anii 80, în Occident, dacă erai dintr-o ţară est-europeană şi nu erai disident erai o persoană foarte neinteresantă. Mi-am dat seama de asta pe propria-mi piele în 1981, când am vrut să fug. Mă strecurasem şi ajunsesem în Franţa. Aveam acolo doi editori importanţi interesaţi de cartea mea Galaxia Burlacilor, tradusă foarte bine de prietenul francez Michel Wattremez. Când, însă, au aflat că nu sunt disident, mi-au întors spatele. Plus că mă carotaseră şi nişte conaţionali de foarte proată factură, ca Ţonţu, adică, mai precis zis, Virgil Tănase, care mi-a spus de la obraz:
— Bine, mă, noi stăm aici de atâta timp şi nu reuşim să publicăm, şi vii tu şi vrei s-o iei înainte?
Liliana Popa:Planuri de viitor?
Puși Dinulescu:Eu cred că nu mai am forţa, poate nici timp, pentru romanul care mi-ar încununa opera. El ar trebui să fie un fel de Mistere ale Bucureştilor, în confruntare cu un om destul de naiv, strecurându-se cu greu prin hăţişurile lumii finalului de comunism şi apoi a lumii deschiderii spre zorile normalităţii, prin care hălăduiau şi hălăduie, însă, încă, aproape în voie, haite de lupi înfometaţi, vulpi dând iama prin coşarele gospodarilor şi măgari de profesie, urcaţi cu hâzobul electoral prin parlamente şi prin guverne de stânga şi de dreapta, dar şi până pe fotoliile Academiei sau clănţănind sisteme de valori spuse dezinvolt, după muia de rigoare luată marilor moguli de presă şi marilor manipulatori ai unei societăţi deschise doar între fini, cumetri şi naş, organizaţi în clanuri, bande şi mafia. Dar mai ştii? Ceva parcă am început, totuşi, din acest roman, plus că noi experienţe şi noi trăiri s-au acumulat. Zile şi sănătate să-mi dea Dumnezeu, că de scris am ce să scriu!
Liliana Popa:Totuşi, nici eu şi nici multă lume nu v-a citit toate romanele. Care a fost drumul dumneavoastră de romancier până azi?
Puși Dinulescu:Deci, după episodul acela absurd cu Robert Calul, nu m-am statornicit în proiect şi nici n-am încremenit în el, fiindcă nici nu exista ca proiect, era doar o punere la îndoială a prozei, a limbajului, a mentalitătii lumii din jur. După mai mult de un deceniu, am venit cu un roman foarte realist, chiar hiperealist, al unei poveşti de dragoste nefericite din anii 60, pe vremea asasinării lui Kennedy. A fost acest Galaxia Burlacilor în 1980. Era şi un fel de stampă de epocă.
Despre lumea rezistenţei tineretului de formaţie intelectuală din anii70, care se manifesta mai ales prin ceaiuri dansante, dar şi prin apolitism şi prin scriitorism privilegiat, este Romanul Sfintei Mogoşoaia, pe care l-am trăit şi l-am scris în anul 1979, din februarie până în noiembrie, la casa de creaţie de pe domeniul care a fost al domnitorului Constantin Brâncoveanu şi apoi al Bibeştilor . Pare ridicol să se reclame asta ca formă de opoziţie, dar modul respectiv de viaţă şi comportament ducea la marginalizare şi era nobil prin superbia sa, pe când aşa-zisa rezistenţă prin cultură, de care s-a făcut şi se face azi atâta caz, nu era decât cel mai cras oportunism, servind, de fapt regimul, gâdilându-l la testicule, în timp ce-şi exercita puterea stupidă şi nesăbuită cu foarfeci mari, făcându-l să se simtă intelectual şi complex atoateştiutor. Aşa îşi puteau arăta ăia puterea şi aşa creatorii ăştia îşi stimulau publicul, atrăgându-i în jocul insalubru al şopârliţelor de factură mai mult gazetărească decât artistică.
Romanul meu era un roman al trăirilor zilnice, din afara şi dinăuntrul istoriei, într-un deceniu, care deja înrtorsese spatele marilor speranţe din cel de dinainte. În acea practic enclavă de la Mogoşoaia, domnii creaturi, cum ne spunea un paznic de-acolo, trăiam o viaţă olimpiană , ca în Cuba, pe care am vizitat-o tocmai în 2003, la Varadero, unde am stat vreo 10 zile, într-o enclavă pentru oamenii din ţările libere, cărora nici că le păsa de mizeria generală din ţara monstruosului Fidel. El mai trăia şi încă mai conducea, purtându-l pe Marx la degetul lui mic, aşa cum l-am văzut într-un imens portet pictat, pe care doar dimensiunile lui neobişnuite m-au împiedicat să-l cumpăr, să-l aduc în ţară şi poate să i-l dăruuiesc lui Vadim sau altuia ca el, de pildă marelui patriot de profesie Coja Ion.
Am publicat romanul ăsta abia în 2001, dar n-a stat în nicio librărie, că editorul mi-a pus tot tirajul în braţe, să mă spăl cu el pe cap! Când publici într-o editură de apartament, cam asta te paşte! Dar ce ştiam eu pe-atunci? Eram încă foarte aerian!
Liliana Popa:Să înţeleg că v-aţi ferit de disidenţă ca de dracu?
Puși Dinulescu:Nu, dar disidenţa de carton n-am avut priceperea s-o fac, iar cât despre disidenţa adevărată, nu mi-a dat mâna să mă aventurez în ea… Pur şi simplu mi-era frică de bătaie. Şi să fac cu securiştii un joc de–a alba-neagra, recunosc să nu-mi fi fost în caracter şi la îndemână, deşi în 1981, când am vrut să fug, dar, totuşi, m-am întors, m-au luat la întrebări, pentru că mă-ntâlnisem cu Goma şi cu şefa guvernului românesc în exil, plus alţii, de la care căutam să obţin un sprijin pentru publicarea cărţii cu care venisem şi eventual chiar pentru rămânerea acolo, într-o Franţă, care era pe atunci foarte primitoare. Plus că dacă nu, mă gândeam la America. Să fac rost de o trambulină pentru acolo!
Liliana Popa:Şi?
Puși Dinulescu:I-am fentat prin râs. Le spuneam bancuri, săream aiuritor de la una la alta, bătându-mă pe burtă cu ei, divagam ca la balamuc şi-n cele din urmă m-au lăsat în pace , după ce îmi promiseseră că dacă devin turnător, mă fac ei mare scriitor şi pe urmă le-am spus de la obraz că dacă accept, primii care m-ar detesta ar fi chiar ei, care sunt sigur că sunt oameni de onoare, cum sunt întotdeauna militarii, şi chiar dacă prin misia lor patriotică trebuie să lucrezre şi cu turnătorii, fac asta cu mare scârbă. Au rămas gânditori şi au fost poate şi ei impresionaţi de întosăturile mele şi cred că i-am făcut să se simtă mai puţin abjecţi decât erau!
Liliana Popa:Premii literare aţi luat ?
Puși Dinulescu:Cum să nu! În timpul comunismului, pentru scriitori erau aproape vremuri normale. Pe urmă, a venit vâjâiala , o îmbrânceală de nedescris şi-n cele din urmă s-a instaurat la Uniunea scriitorilor, o dictatură a unui fost critic literar, înconjurat de o liotă sinistră de nulităţi agresive, printre care abia mai scoate capul câte un ins de valoare , uitat pe-acolo din vremuri mai senine.
Şi dacă mă-ntrebaţi de premii, am luat în 1979 pentru volumul de povestiri Linda Belinda Premiul Asociaţiein Scriitorilor din Bucureşti, iar în 1985 Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru romanul Îngerul contabil. Despre acest roman o vacă de critcoaie literară a scrs într-o enciclopedie că romanul ăsta nu are nicio valoare pentru că nu e fantastic, ci doar fantasmagoric! Dar oare, când scrii într-un gen literar,făcând în acelaşi timp mişto de genul respective, ca de exemplu Cervantes în Don Quijote, unde ia în răspăr romanul cavaleresc, eşti neapărat de tot rahatul? Eu, de fapt, funcţionam în cel mai autentic demers post-modernist. Dar curentul respectiv, în care m-am înscris şi eu, nu pentru că se purta, atunci chiar nimeni nu vorbea de el, cel puţin la noi, a fost şi este rezervat de o critic chioară numai celor din generaţia următoare.
Liliana Popa:Şi proza scurtă?
Puși Dinulescu:Aici eu mă simt cu adevărat împlinit şi celui interesat i-aş putea recomanda, în primul rând, două din cărţile mele: Lungul drum al prozei scurte, din 2014, care cuprinde cvasi-totalitatea creaţiei mele în această zonă, dar şi Crimă la circ, o selecţie antologică din 2003, care cuprinde pe cele ce le-am crezut atunci a fi cele mai reuşite.
Liliana Popa: Dar poezia?
Puși Dinulescu:N-oi fi eu mare poet. Dar mă descurc şi acolo…
Liliana Popa:Critica?
Puși Dinulescu:Şi acolo mă descurc, dar numai când mă enervez, cum am făcut cu critica criticului Manolescu! Gaşca şi diavolul e o carte de succes, a reuşit să-i impresioneze şi pe duşmanii mei, care au resimţit, citind-o sau doar răsfoind-o ,o mare durere-n cur!
Liliana Popa:Anul 1983 marchează debutul lui Puși Dinulescu în Cinematografie, pe 35 mm, regizând pentru Casa de filme nr.3 scurt-metrajul Întâlnirea din Pământuri(20 de minute), după povestirea cu același nume de Marin Preda, combinată cu trei episoade din Marele singuratic. Filmul se difuzează împreună cu alte 3 debuturi sub titlul De patru ori start și are ca interpreți, printre alții, pe Valeria Seciu, Mitică Popescu și Ernest Maftei. Imaginea: Bogdan Silvestru. De atunci……?
Puși Dinulescu:În anul imediat următor am intrat în producţie cu un film de lung metraj, dar, din păcate, scenariul era oribil. Băieşu încropise la repezeală o poveste pe o temă ce li se căşunase dictatorului şi dictatoarei, anume că ce bine ar fi să facă lumea nişte microhidrocentrale! Hai, că-mi vine rău, te-aş ruga să încheiem!
Liliana Popa: N-a mai fost niciun film de-atunci?
Puși Dinulescu:Ba da, am făcut un lungmmetraj şi la televiziune, după 1989, dar având acolo de luptat cu alte mârşăvii. Am povestit pe larg despre asta într-o prefaţă la cartea mea, care abia a apărut,Teatrul dinulescian, subintitulată Cinci piese de teatru în contra direcţei de azi din teatrul românesc şi un eseu. Eseul este despre cum se scrie o piesă adevărată. Exemplele nu sunt, însă, din opera mea, ci din piesele pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta: Hamlet, Pescăruşul, O scrisoare pierdută şi Steaua fără nume.
Liliana Popa:Ce-aţi vrea să fiţi?
Puși Dinulescu:Directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Liliana Popa:De ce?
Puși Dinulescu:Din patriotism,desigur!
SURSA FOTO: https://www.bjbn.ro/concursuri/1013/Manuscrise-dactilograme-Dumitru-Pusi-Dinulescu.html
